luni, 20 iunie 2011

Raffaello Giovagnoli - Spartacus


Descrisă şi comentată cu erudiţie, viaţa poporului roman apare chiar din primele pagini ale operei lui Raffaello Giovagnoli (Spartacus) ca o stea luminoasă, mereu chemătoare în afunduri istorice răscolitoare, cu adevărat legendare. Izvorât din freamătul mişcării, din sentimentul sacru al omeniei şi omenescului, din setea inepuizabilă de bine şi frumos, de purificare şi libertate, dar şi dintr-o sete de demascare a faptelor omeneşti sângeroase şi înjositoare, calităţile acestei scrieri contrastante îşi au sorgintea în intuirea necesităţii primare şi absolute pentru om şi pentru societate a transformărilor, a mutaţiilor sociale şi etice.
În acest sens Spartacus, protagonistul operei cu acelaşi nume, simbolizează măreţia soarelui, spiritul înnoitor al antichităţii, pătrunse de suflul îmbătător al libertăţii. Or, la baza operei Spartacus se află una din cele mai mari răscoale ale sclavilor care au avut loc în Roma antică (din anii 71-73 î. e. n.). Glasul poporului se face tot mai auzit în templul istoriei: în fruntea răscoalei este un sclav, un gladiator, pe nume Spartacus, un om de o minte largă, de un strălucit talent militar, care izbuteşte să ridice la luptă şi să unească, să cimenteze o masă uriaşă de sclavi, făcând din ea o oaste disciplinată care trei ani la rând înfrânge legiunile romane. Dar, o dată cu sporirea rândurilor armatei pe care o conduce, creşte imens şi popularitatea lui Spartacus, gratie luptei neîmpăcate întru cucerirea dreptăţii şi egalităţii pentru toată lumea, indiferent de naţionalitate, şi eliberarea lor de sub jugul oricărei asupriri şi exploatări. Evident, însă, o dată ce sclavii nu s-au pătruns pe deplin, până la capăt, de scopul luptei lor, fapt care le-a lispit mereu rândurile de fermitate şi unitate, îndepărtându-i de atingerea scopului propus, răscoala lor fu înăbuşită. Numele lui Spartacus a fost ca un strigăt al noului, ca o chemare a viitorului, al soarelui luminos al libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, a fost şi veşnic va rămâne un simbol al luptei pentru toate acestea ce fac fericirea umană.
Adresarea către trecutul istoric al ţării sale nu e un fapt întâmplător pentru scriitorul italian Raffaello Giovagnoli. Fost profesor de istorie, autorul a trăit şi a avut în adevăr sentimente dintre cele mai sacre legate de istorie, de istoria poporului său. De câteva ori a fost ales deputat în parlament din partea oraşelor Roma şi Tivoli. În tinereţe a luat parte la mişcarea de eliberare naţională a Risorgimentului, a fost tovarăşul de luptă al eroului naţional Giuseppe Garibaldi. Neîndoielnic, toate
acestea au contribuit într-o măsură oarecare la dezvoltarea pasiunii lui Raffaello Giovagnoli pentru literatură, căreia i se dedă treptat. Mai întâi de sub pana lui apar câteva romane ancorate în viaţa contemporană (Evelina, 1868, Natalina, 1878, romane care, din păcate, n-au marcat nici un succes în literatura italiană şi nici în cariera lui de prozator. Gloria sa literară îşi va croi drum în intervalul dintre cele două scrieri de mai sus, indicând anul 1874. Ea va fi cauzată probabilmente de îmbrăţişarea tematicii, filoanelor istorice sui generis şi mai ales o dată cu explorarea istoriei Romei antice. De aceea opera romanescă Spartacus reprezintă nu fără temei culmea creaţiei sale, îmbinând în mod organic toate virtuţile sale de scriitor: cunoscător profund al istoriei şi al vieţii, fin comentator şi interpretator al personajelor, al conflictelor ideatice şi etico-sociale în care acestea sunt angrenate. Dincolo de sentimentalismul uşor, dominant pe alocuri, romanul Spartacus reprezintă un imn bărbătesc adus rebelului antic, chipului nemuritor al acestuia. Nu e deci nici pe departe incidental faptul apropierii caracterului acestei scrieri de ideile luptei democratice, de unde a avut un ecou viu în rândul maselor nu numai din Italia, ci de pretutindeni. Acum mai bine de un secol, la 25 iunie 1874, Giuseppe Garibaldi îi scria bunăoară autorului vestitei opere Spartacus:
"V-am citit romanul Dumneavoastră... dintr-o răsuflare, cu toate că n-am timp pentru lectură; sunt încântat şi fermecat de Dumneavoastră.
Sper că şi concetăţenii noştri vor preţui valoarea, meritele deosebit de mari ale acestei opere şi, citind-o, se vor convinge de necesitatea de a-şi păstra fermitatea în lupta pentru cauza sfântă a libertăţii. Dumneavoastră, în roman, aţi descris dacă nu cea mai minunată, atunci cea mai strălucită perioadă din istoria celei mai mari republici, perioada în care stăpânitorii aroganţi ai lumii începuseră de acum să cadă în tina viciilor şi desfrâului, dar cu toate că această generaţie a fost istovită de depravare şi descompunere, totuşi ea a dat naştere unor astfel de uriaşi, de care n-a ştiut nici una din generaţiile precedente, nici un popor şi nici o epocă.
Din toţi oamenii mari cel mai mare a fost Cezar, zice renumitul filozof. Si într-adevăr, faptele lui Cezar au ridicat în slăvi epoca descrisă de Dumneavoastră.
Dumneavoastră 1-ati sculptat pe Spartacus, pe acest Hristos-ispăşitor, cu dalta lui Michelangelo. Eu, ca sclav, care am obţinut libertate, vă mulţumesc pentru aceasta, precum şi pentru mişcarea profundă pe care am încercat-o la lectura operei Dumneavoastră"...
Si celelalte opere ale scriitorului, cum sunt romanele Opimia (1875), Plautila (1878), Saturnino (1879), Messalina (1885) şi altele, sunt marcate de un evident patos al luptei neîncetate împotriva tiraniei clerului, chemând cu insistenţă spre soarele dreptăţii sociale.
Romanul Spartacus, aparţinându-i scriitorului italian Raffaello Giovagnoli, scris acum mai bine de un secol, este nu numai un incomparabil popas în istoria Romei
antice, în templul măreţ al istoriei ei nepieritoare, ci şi o întâlnire cu o operă talentată, demnă de toate epocile ce vor trăi sub semnul soarelui râvnit încă de Sparta-cus, un simbol al răzvrătirii, dar şi al măreţiei libertăţii.

Citeste Adriana Dihoiu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu