Romanul lui Antonio Tabucchi Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro se prezinta ca o scriere de granita, hibrida: intre roman politist si roman alegorico-filozofic. Demersul reitereaza pledoaria pentru posibila instituire a esteticului fie si intr-o specie ingenua, marginala, cum este romanul politist. Impactul acestui tip de roman asupra cititorilor constituie o motivatie in plus: „Sigur ca-mi place structura romanului politist pentru ca e o forma literara interogativa, care presupune participarea cititorului la rezolvarea cazului“ (Antonio Tabucchi).
Evenimentialul linear si directionat confirma formula de thriller ce i-a fost atribuita de majoritatea comentatorilor. Tiganul Manolo (un personaj pitoresc, din pacate insuficient exploatat) gaseste intr-o dimineata linga locuinta sa, la marginea orasului Oporto, un cadavru decapitat. Firmino, un tinar devenit reporter din necesitate, altfel pasionat de literatura portugheza postbelica, este trimis de ziarul pentru care lucreaza sa cerceteze cazul.
Ajutat de Dona Rosa, misterioasa si omniscienta proprietareasa a pensionului unde locuia, Firmino reuseste sa descopere numele victimei, Damasceno Monteiro, precum si pe ucigasii sai. Urmeaza, firesc, dovedirea culpei faptasilor, moment in care intra in scena avocatul Fernando de Mello Sequeira, zis Loton. Inzestrat cu o mare capacitate de prelucrare si aplicare a vastelor sale informatii livresti, Don Fernando este, asa cum il considera si Mihai Minculescu in Postfata, „adevaratul raisonneur al romanului“. Monologurile sale pertinente si persuasive denota o filozofie a vietii pe care reuseste sa i-o induca, printr-un proces de initiere, si tinarului Firmino (Mihai Minculescu ii atribuie cartii si eticheta de Bildungsroman – doar partial demonstrabila, in opinia mea, de vreme ce initierea se produce brusc, prin revelatie si nu prin experienta). Primatul umanului – ca necesitate –, camuflarea esteticului in cele mai neasteptate forme (principii afirmate, cu ostentatie chiar, de Don Fernando) reprezinta, alaturi de tendinta de autodistrugere a fiintei umane, enuntata inca din motto („Martianul m-a intilnit pe strada si s-a temut de neputinta mea umana. Cum poate sa existe, si-a spus el in sinea lui, o fiinta care pune in existenta o atit de mare anulare a existentei“ – Carlos Drummond de Andrade), mesajul subsidiar al cartii. Sfirsitul precipitat si indecis al romanului apeleaza la imaginatia si la complicitatea lectorului: dupa ce tentativa de condamnare a celor vinovati esueaza, procesul urmeaza a fi redeschis datorita aparitiei unui nou martor.
Ca policier, cartea sufera de numeroase incalcari ale conventiilor specifice: lipsa de rigurozitate (sint omise date importante in desfasurarea anchetei), deconspirare prematura, ceea ce duce la o anulare partiala a suspansului, si faptul ca cititorului nu i se livreaza piste false. Romanul filozofic este sustinut doar de dizertatiile sclipitoare ale avocatului. Ele nu se dizolva, insa, firesc in substanta romanului, creind impresia de artificialitate si afectind veridicitatea personajului. Demersul este mai degraba enuntiativ decit analitic.
Neselectarea unei dominante in formula romanului genereaza, indubitabil, senzatia de hibrid, de mixaj. Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro cistiga insa prin abilitatea narativa (tehnici surprinzatoare cum ar fi: inserarea unui interviu din ziar si/sau transcrierea pledoariei avocatului de pe reportofon) si prin savoarea frescei sociale realizate.
Citeste Florina Dragan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu