vineri, 1 iulie 2011

Eugene Sue - Misterele Parisului


Dacă romanul a căpătat o uriaşă popularitate şi slujitorii săi din secolul 19 au putut trăi, unii foarte bine, de pe urma romanelor pe care le publicau, asta e şi pentru că Eugène Sue a spart piaţa cu Misterele Parisului. Pînă la el romanul popular se vindea binişor, dar nu cît să rupă gura tîrgului. Înainte de a se apuca de romanele din Comedia Umană, pe vremea cînd făcea foamea, Balzac a scris şi el romane populare, sub pseudonim, fiindcă n-avea bani de coşniţă.

Cel care a transformat romanul popular, publicat în foileton, într-o afacere literară pentru toate gusturile a fost Sue. Avea geniu literar acest medic despre care se spune că ar fi fost năşit de Josefina, pe vremea cînd era soţia lui Napoleon şi devenise împărăteasă. În numai doi ani Sue a scris cele zece volume din Misterele Parisului. Şi tot în doi ani a scris, şi tot în zece volume, mai puţin cunoscutul roman Evreul rătăcitor. Asta ca să nu mai pun la socoteală alte vreo şapte, opt romane, cu care Sue împărţea popularitatea cu aproape la fel de prolificul Dumas.
Lucra şi Sue cu negri literari ca Dumas? Nu se ştie. Misterele Parisului a fost tradus, plagiat şi imitat în epocă, iar formula romanului foileton a făcut carieră. Paul Feval, alt mare autor de romane foileton, a scris Misterele Londrei, pe un calapod asemănător aceluia din Misterele lui Sue. La noi, un scriitor azi uitat, George Baronzi, a scos Misterele Bucureştilor, roman pe care-l citea şi recitea Ziţa din Noaptea furtunoasă, cînd îi declara Vetei lui Titircă absoluta ei ambetare.
Ce cîrlige infailibile avea romanul lui Sue, de-i cîştiga şi pe cititorii cu pretenţii şi pe cei care se adunau patru, cinci la un ziar ca să poată citi continuarea? Pur şi simplu farmecul naraţiunii şi inspiraţia cu care-şi „desena” personajele. Adică, pînă la urmă, cîrligele cu care şi romancierii de azi îşi agaţă cititorii.
Nobilul şi bogatul Rodolphe are o slăbiciune, îi place să se travestească în uvrier pentru a lua legătura cu masele. Şi pătrunde în toate bolgiile Parisului unde se comportă justiţiar şi din cînd în cînd o mai încurcă.
Fac o paranteză. Cînd aveam vreo 9-10 ani am văzut Misterele Parisului, cu Jean Marais în rolul principal la cinematograful Modern din Medgidia. Pe atunci cinefilii erau mai naivi decît cei de azi. Dacă le plăcea vreo scenă aplaudau. Şi chiar dacă văzusem filmul de mai multe ori, aplaudam şi eu de fiecare dată cînd Jean Marais mai scăpa din cîte o încurcătură în care îl băga rolul.
Bătrîna şi profund ticăloasa Cucuvaie, Dascălul, acest cuţitar scelerat, bunul Cuţitar, Gurista cea angelică, malefica nevastă a nobilului Rodolphe, o familie de bandiţi şi alta de oameni cumsecade, plus nenumărate alte personaje intră şi ies din scenă într-o naraţiune de o vivacitate fără egal. Sue nu se prea încurcă în nuanţe cînd îşi „zugrăveşte” personajele. Care e bun va fi şi mai bun, iar care e rău atinge culmile răutăţii.
Justiţiarul Rodolphe, cînd conte, cînd uvrier travestit, face legătura între lumea palatelor şi aceea a sărăcimii şi a infractorilor periculoşi ai Parisului. Sue, cu vederile lui socialiste, are o explicabilă slăbiciune faţă de cei pierduţi sau pe cale de a se pierde din cauza sărăciei. Dar fie din cauza meseriei sale de bază – era medic – fie din pricina indiscutabilului său geniu scriitoricesc, repartizează uniform binele şi răul atît în partea de sus, cît şi în cea de jos a societăţii pariziene. Astfel că, mai presus de conflictele dintre cei buni şi cei răi, în Misterele Parisului urmăreşti un „film” social cu nenumărate răsturnări de situaţie, care chiar dacă uneori nu pare tocmai verosimil, are o impecabilă logică internă.
Vă mai aduceţi aminte de scena teribilă în care Cucuvaia, care l-a tot chinuit pe sceleratul Dascăl rămas orb, nimereşte în labele lui şi el, din milogul care ajunsese, cînd o găbuieşte, o dezmembrează, urlînd de fericire, ca pe o păpuşă de cîrpă? Cristian Teodorescu

2 comentarii: