Apărut în 1932, romanul lui Louis Ferdinand Céline, „Călătorie la capătul nopții”, a lovit scena literară europeană asemeni unei bombe, răsturnând prin nihilismul său și stilul ireverențios, exploziv, tot ceea ce era deja stabilit în legătură cu arta romanului. Romanul este unul semi-autobiografic și îl are în centrul său pe sarcasticul și mizantropul Ferdinand Bardamu. Acest personaj poate fi considerat un adevărat anti-erou, iar aventurile sale de-a dreptul picarești poartă cititorul prin cele mai diferite locuri: de la câmpurile de luptă ale Primului Rãzboi Mondial, la coloniile franceze din vestul Africii, la America și în final înapoi în Franța. Toate acestea sunt descrise într-un stil halucinant, pe alocuri chiar liric, cu o notã de idealism.
Romanul lui Céline curge lent, sinuos spre deznodământ, se ramifică la nesfârșit, personajele apar pe neașteptate, se angrenează pentru o vreme în narațiune și apoi dispar la fel de brusc precum au apărut, unele revenind, altele fiind lăsate în uitare.
În prima parte a romanului cititorului îi sunt înfățișate experiențele trăite în război de personajul principal. Pe front, Ferdinand este pus față în față cu absurditățile, ororile și haosul războiului. Asemeni lui Hemingway în „Adio arme”, Céline descrie o altă față a războiului, aceea a ofițerilor cu apucături de bufoni și a soldaților lași, care nu înțeleg de ce trebuie să ucidă oameni care nu le-au greșit cu nimic. În paginile despre război, Céline conturează o întreagă lume dominată de groaza de întunericul morții. Tot în cuprinsul acestor pagini este formulată una dintre frazele cheie ale romanului atunci când Ferdinand își întreabă unul dintre camarazi: „Tu vezi ceva în fața noastră? Că eu nu văd nimic…” iar acesta îi răspunde „E întuneric ca-n cur”.
După ce scapă de război, setea de aventură îl cuprinde din nou pe picaro-ul modern Ferdinand și de data aceasta se îmbarcă pe un vapor cu destinația Africa. Călătoria cu vaporul și perioada petrecută pe continentul negru sunt descrise cu ajutorul unui vocabular scabros, dus la extrem: „bălţile puţind greoi, crabii, hoitul și căcatul”, masculi păroşi, cu predispoziţie spre vomă şi râgâituri detestabile, inşi deterioraţi şi viermănoşi, „călători stricaţi, saci de larve”. Viața în Africa stă sub semnul paludismului, oamenii au devenit fierturi ambulante cu sudori porcine. Căldura insuportabilă transformă întreaga fire într-o cloacă urât mirositoare. Ziua este un cazan clocotitor, iar noaptea este infestată de insecte și zgomotele înfricoșătoare ale ritualurilor sălbaticilor. Nimeni altul decât Robinson, cel întâlnit odinioară în noaptea războiului, îi descrie iadul pădurii tropicale: friguri, diaree, hiene care adulmecă viitoarele hoituri, insectele înfipte în carne, omizile băloase. Este ușor de observat că, prin toate simbolurile pe care le folosește, Céline descrie o veritabilă coborâre în Infern, în toate Infernurile posibile.
Întregul roman este marcat de asemenea expresii pregnante, de imagini năucitoare, încărcate de ideea morții întregii lumi: „Trebuie să auzi în străfundul oricărei muzici aria fără note, hărăzită nouă, aria Morții”. Lirismul, utilizarea excesivă a mijloacelor stilistice a fost în secolul al XX-lea respinsă de majoritatea prozatorilor. Cu toții militau pentru anticalofilism, astfel încât proza să fie cât mai încărcată de veridicitate și să semene cât mai mult cu un jurnal intim. La Céline lucrurile stau exact invers. Stilul său este unul profund liric, metaforic, însă totul este perfect dozat. Lângă fraze de genul: „Uneori scaunele ei erau atât de tari că simțea dureri îngrozitoare în fund.”, Céline așează pasaje descriptive, lirice precum: „În lumina de amiază, de pe locul unde ne aflam, totul părea roz în jurul nostru, iar pietrele măcinate de vreme urcau spre cer de-a lungul bisericii, ca și cum ar fi fost gata și ele să se pulverizeze în aer”. Ca și când ar încerca să echilibreze o balanță.
Céline este de asemenea un maestru al divagațiilor, romanul său fiind împânzit de astfel de abateri de la curgerea acțiunii. Unele dintre ele sunt lungi meditații pe teme profunde, meditații din care răzbate revolta autorului, iar altele sunt pur și simplu descrieri ale unor scene nesemnificative de viață. Un exemplu perfect este următorul pasaj, care amintește de una dintre scenele centrale ale romanului „Gluma” de Milan Kundera: „Cucoana ale cărei spuse erau puse la îndoială adăugă doar atât, că acum scotea vânturi când era să aibă scaun, ca un adevărat foc de artificii… Că din cauza acestui nou scaun foarte închegat, foarte rezistent, trebuia să fie precaută… Uneori scaunele ei minunate erau atât de tari că simțea dureri îngrozitoare în fund… Ca și cum s-ar fi rupt ceva… Și-atunci, înainte de a se duce la closet, trebuia să se dea cu vaselină.”. Astfel de pasaje, îl plasează pe Céline în rândurile adepților ideii că în literatură au drept de existență nu numai crizele existențiale ale unui individ sau momentele cruciale ale unei existențe, ci și întâmplările comune din viața de zi cu zi.
Prin „Călătorie la capătul nopții” și celelalte romane ale sale, Céline a demonstrat că totul este posibil în roman, că pot fi exprimate realități considerate până atunci nedemne de a fi evocate într-o operă literară și că romanul secolului al XX-lea nu mai are nevoie de respectarea unor canoane pentru a fi considerat valoros. Nimic în romanele lui Céline nu este conform dogmelor, revolta acaparează totul. Cititorul este prins de năvala vertiginoasă a frazelor alambicate, a cugetărilor despre viață formulate într-un limbaj scabros și purtat pe nesimțite în cea mai abjectă zonă a existenței, în noaptea murdară a existenței, via labirintul romanului. Iulia Campeanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu