Epopeea unui parasutist in Franta ocupata.
Gîndurile mi-o iau razna, aşa cum mi se înlîmplă ori de cîte ori lucrurile nu mă amuză cine ştie ce. „Auu !"_ Un auu tăcut, bineînţeles, căci ar fi necuviincios să tulbur alinierea impecabilă a ofiţerilor englezi care mă încadrează, deţinătorii unei -«Legiuni de Onoare» nou- nouţe generalul Legentilhomme, pus în dificultate de statura, lui mică, s-a sprijinit un piculeţ de mine, ca să-mi prind pe veston Crucea eliberării.
Agăţat de-a -binelea de panglică, trase în jos din răsputeri, în timp ce dublul ac de oţel, lung de vreo cinci centimentri, îmi străbate cu uşurinţă buzunarul tunicii şi pectoralul stîng. E ultima mea rană de război... E şi rămasul bun pe care-l spun definitiv armatei, cand ma ţinut în rîndurile ei şase ani, pe cînd eu n-aveam de gînd să-i acord din viaţa mea decît termenul strict de un an şi jumătate. Dar venise războiul. Iar armata, în timp de război, este singurul loc unde unui bărbat îi "sade bine să se afle daca vrea să-i poată„privi pe ceilalţi fără să roşească, iar cerul fără să tremure".
Citeste Maria Enache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu