miercuri, 6 noiembrie 2013

Giuseppe Tomasi Di Lamdedusa - Ghepardul


O tîmpenie a soartei a făcut ca acest roman magnific să apară de-abia după moartea autorului. Premiul Strega, atribuit post-mortem lui Lampedusa pentru Ghepardul său, li s-a părut multora o ironie sinistră.
Manuscrisul a fost respins de editura Mondadori la sugestia lui Elio Vittorini, pe atunci o voce autoritară, şi a fost trimis la tipar la Editura Feltrinelli în urma recomandării fără ezitare a lui Giorgio Bassani. După apariţie, cartea stîrneşte mari dispute în Italia, dar îşi începe aproape instantaneu marea călătorie prin lume.
Ghepardul e un somptuos roman despre moarte şi despre dispariţia unei lumi din care a făcut parte autorul însuşi, prinţul Giuseppe Tomasi di Lampedusa.
O cronică neiertătoare a vechii Sicilii, o bătrînică somnolentă a cărei singură dorinţă e să fie lăsată în pace.
Inepţi comentatori de stînga i-au reproşat lui Lampedusa viziunea de dreapta, iezuiţii l-au atacat postum pentru imoralitate, iar din pricina desfăşurării lente a romanului, neorealistului Vittorini i se părea un text eseistic. Ironia subtilă şi nuanţele care irizează frazele ample ale romanului par să fi trecut neobservate în acei ani în care lucrurile nu puteau fi decît albe sau negre.
Prinţul Salina, uriaşul don Fabrizio în jurul căruia se încheagă romanul, e un sceptic pe care nu-l clintesc nici entuziasmul garibaldienilor, nici compromisurile noului regim şi care vede cum lumea lui se destramă, dar e convins că nobleţea ei va supravieţui orice s-ar întîmpla. Cînd nepotul său favorit, Tancredi, încearcă să-l atragă cu explicaţia că se duce la revoluţie fiindcă „dacă vrem ca totul să rămînă cum e, trebuie mai întîi ca totul să se schimbe” îi înţelege raţionamentul, fără ca asta să-l încălzească în vreun fel.
Mai tîrziu Salina respinge politicos şi invitaţia emisarului noului regim de a deveni senator, fiindcă Sicilia pe care o cunoaşte el nu vrea altceva decît să fie lăsată să doarmă.
Asta nu înseamnă că don Fabrizio ar fi vreun devitalizat Oblomov. Dimpotrivă, e plin de viaţă,  are o amantă din rîndurile plebei, se duce la vînătoare şi, dacă trebuie, face chiar pe peţitorul nepotului său, căruia îi aranjează căsătoria cu Angelica, frumoasa fată a necioplitului, dar bogatului don Calogero. El, ghepardul, înghite şopîrla unei mezalianţe pentru a-i redresa situaţia materială princiarului său nepot, deşi ştie că fata lui, Concetta, e îndrăgostită de Tancredi şi că aranjînd această căsătorie o condamnă pe nefericită.
Oamenii de încredere ai prinţului sînt preotul Pirrone, cu care împoarte pasiunea pentru astronomie şi don Ciccio scutierul cu care se duce la vînătoare. Preotul îi iartă complice păcatele amoroase săvîrşite la Palermo şi înţelege augustele lui calcule matrimoniale, în timp ce devotatul său scutier se dă de ceasul morţii cînd află că prinţul vrea să-şi însoare nepotul cu fiica primarului. Căsătoria asta i se pare o porcărie devotatului don Ciccio, semnul căderii caselor Salina şi Falconeri şi al victoriei celor de-alde don Calogero, care măsluiesc voturile oamenilor cinstiţi.
Don Fabrizio, care în momentele sale de furie îndoaie tacîmurile familiei şi îşi îngheaţă din priviri apropiaţii, îi iartă obrăznicia sinceră omului său. Din calculele sale de matematician rezultă că această mezalianţă îi scapă nepotul de ruină, dar orgoliul său princiar îl face să-i dea dreptate, în secret, scutierului. El, prinţul la ale cărui calcule par a se supune astrele, se vede silit să se coboare la înălţimea unui ţăran îmbogăţit hoţeşte! Şi asta cu atît mai mult cu cît logica lui de observator atent al stelelor şi al întîmplărilor omeneşti îl face, în cele din urmă, să nu mai creadă în speranţele iubitului său nepot, că totul va rămîne cum e, dacă se va schimba totul. Că se schimbă totul, asta e limpede. Că va rămîne ceva cum a fost e, însă, iată, neadevărat. Fiindcă el, constată în ultimele sale clipe don Fabrizio, e ultimul adevărat Salina. Cristian Teodorescu

Citeste Ana Levârda

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu