duminică, 17 noiembrie 2013

Ioan Grosan - Un Om Din Est

Romanul lui Ioan Groşan Un om din Est e povestea câtorva tineri intelectuali dintr-un orăşel transilvănean de pe la sfârşitul anilor '80, epoca de crepuscul a regimului comunist. E vorba în realitate de mai multe poveşti, de naraţiuni întrepătrunse destul de strâns, care îi au ca eroi pe doi buni prieteni şi foşti colegi de facultate, Nelu Cucerzan (zis şi Sanepidu) şi Iuliu Borna. Ajunşi amândoi profesori la aceeaşi şcoală, bărbaţi în preajma vârstei de 30 de ani, au amândoi preocupări literare (Cucerzan scrie recenzii şi e corespondent al Scânteii tineretului, Borna scrie proză), n-au nicio tragere de inima pentru meserie şi chiulesc cât pot şi - treaba asta le ocupă o bună parte din timp - aleargă după femei. 

Nu sunt singurele existenţe surprinse în roman. Dacă Cucerzan şi Borna sunt, să zicem aşa, personajele principale, inginerul silvic Willy Schuster şi profesorul de biologie Grigore Samsaru ar putea şi ei să candideze la câte un Oscar onest pentru câte un supporting role. Dacă cel de al doilea e caraghios şi gogolian de-a dreptul în eforturile sale de a deveni membru de partid, primul e pus de autor să cocheteze cu o dimensiune mai profundă şi urmăreşte, precum căpitanul Ahab al lui Melville, un Moby Dick al său, un cerb uriaş şi aproape imposibil de fotografiat.
Fără a fi simplu ca structură, romanul nu e nici din cale-afară de complex. Capitole în care relatarea îi aparţine autorului, care vede realitatea prin ochii reflectorilor Cucerzan şi Borna alternează cu scrisorile celui dintâi adresate celui de al doilea, cu secţiuni scrise cu caractere cursive în care Cucerzan îşi povesteşte aventurile erotice din diferite colţuri ale ţării. Acestea sunt intitulate, invariabil, Din însemnările erotice ale lui Nelu Sanepidu, trimitere mai degrabă stângace la foiletoanele dintr-o revistă săptămânală cu ambiţii de satiră politică. Avem, în ultimul rând, şi relatări omnisciente ale întâmplărilor prin care trec eroii. În ansamblu, un ghiveci greu de mestecat uneori, în care legumele sunt destul de prost fierte. 
Oamenii lui Groşan bovarizează din greu în oraşul de provincie, iar debuşeul cel mai lesnicios e sexualitatea. Willy Schuster e niţel gerontofil şi trăieşte cu gazda, Sári neni, o unguroaică de nurii căreia se bucurase, în alte timpuri, şi tatăl lui, Samsaru, în strădaniile sale de a intra în partid, intră (după propria reflecţie) în secretara de partid, tovarăşa Szekely, Cucerzan e cuprins adesea de accese de dromomanie şi bate ţara în lung şi în lat în căutare de aventuri erotice, pentru a fi acaparat în cele din urmă de fatala Vianda, o frumoasă doctoriţă repartizată la şcoala lui etc. Aspiraţiile personajelor nu depăşesc cel mai adesea imediatul şi cad de regulă în derizoriu. Incapabil să prindă cerbul uriaş, Willy sfârşeşte prin a livra un cerb şchiop pentru o partidă de vânătoare a lui Nicolae Ceauşescu.
Deşi miza îi este, dacă nu modestă, măcar confuză, Un om din Est ne aduce câteodată aminte de vremurile bune ale lui Ioan Groşan, cel din O sută de ani de zile la Porţile Orientului. Iată o bucăţică dintr-un un pasaj în care e vorba de Hilde tante, mătuşa lui Nelu care avea obiceiul să scrie pe eticheta fiecărui borcan de conserve făcute în casă evenimentul politic petrecut la data respectivă:
[...] şirul de borcane şi sticle având [...] inscripţii de felul: Dulceaţă de cireşe. Mai 1984. Inaugurarea canalului Dunăre - Marea Neagră; sau: Pastă de măceşe. 1985. Plenara C. C. pe probleme de agricultură; sau: Gem de coji de portocală. Martie 1987. Vizita tov. N. Ceauşescu în Zair.
Tot antologabilă e şi însuşirea pe care o are proza lui Iuliu Borna de a anticipa (à la Oscar Wilde) întâmplări din viaţa reală şi care îi şi aduce o convocare la Securitatea locală. Momente bune dintr-o carte destul de modestă în ansamblu. La impresia generală nu tocmai favorabilă contribuie din plin şi extrem de numeroasele greşeli de tipar, uneori hilare, de parcă o editură mai mică nu şi-ar putea permite un biet spell checker, dacă n-are bani de plătit corectori. E un aspect general dezlânat şi neglijent, la care par să-şi aducă contribuţia şi inadvertenţele de ordin istoric strecurate tocmai în locuri în care autorul se vroia atent cu evocarea (la 6 martie 1945 nu au avut loc alegeri, ci o lovitură de stat, revista Magazin istoric nu apărea în 1964 etc.) În fine, de-ar fi astea scăderile cele mai mari ale cărţii. Dar să nu ne pripim. La capătul celor aproape 300 de pagini ale romanului scrie, negru pe alb, Sfârşitul volumului I. Aşadar va urma. Wilkins Micawber

Citeste Andrei Barbu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu