Publicat în 1886, romanul este considerat a fi unul de groază, cu un substrat filosofic subtil. A fost scris la foc continuu, fără a ţine cont de greşeli gramaticale sau lexicale, după ce Stevenson i-a visat acţiunea.
Pornind de la curiozitatea de a înţelege dualitatea umană, aceea de a fi în totalitate bun şi în totalitate rău în acelaşi timp, Dr. Jekyll (un excepţional joc de cuvinte, Jekyll = Je kyll = I kill = eu ucid), pasionat de chimie, creează o mixtură de substanţe care îi dă posibilitatea să devină doi indivizi separaţi.
Cum nu se poate mai convenabil: un doctor bătrân şi fermecător, adorat de prietenii lui buni, şi o înfăţişare grotescă cu trup chircit şi chip înspăimântător ce purta numele de Hyde (a se remarca din nou jocul de cuvinte, Hyde = hide = to hide = a ascunde).
Pe scurt, ca să ne reamintim despre ce era vorba în roman, aşa cum spune Stevenson însuşi, „Hyde era răul pur” care îi dădea posibilitatea lui Jekyll să stea liniştit la căldura focului în timp ce Hyde comitea crime. Transformarea din Hyde în Jekyll și din Jekyll în Hyde se petrecea prin simpla înghiţire a poţiunii magice. Când însă se culcă Jekyll şi se trezeşte Hyde, doctorul îşi dă seamă că e pe punctul de a pierde controlul şi se hotărăşte să pună punct tărăşeniei.
Așa că își reia, timp de două luni, cursul normal al vieţii de dinaintea periculosului experiment, dar dorinţa rătăcirii pe drumuri la miez de noapte începe să-i sfredelească din nou creierul. Astfel că bea poţiunea din nou. De data aceasta situaţia scapă de sub control şi Hyde abia dacă-i mai permite lui Jekyll să iasă la suprafaţă.
Chiar dacă în acest roman Hyde ne apare ca un adevărat monstru, se pare că marele romancier a readaptat personalitatea acestuia în versiunea tipărită a volumului, o nuvelă ce a fost expusă la Biblioteca Britanică din Londra, demonstrând că Stevenson a tăiat pasaje întregi pentru a-l face pe domnul Hyde mai puţin sinistru, mai puţin crud şi mai puţin sexual (au fost eliminate conotaţii sexuale, precum “De la o vârstă fragedă, însă, am devenit în secret sclavul unor anumite pofte” şi o înlocuieşte cu: “Şi într-adevăr cel mai mare defect al meu a fost o anumită bună dispoziţie… greu de conciliat cu dorinţa mea imperioasă de a merge mereu cu capul sus în faţa publicului şi a avea un chip mult mai grav decât de obicei.“).
Criticii sunt convinși că prima variantă a romanului (arsă de Stevenson după ce soţia sa, şocată de cele citite, a început să se îngrijoreze că reputaţia sa ca scriitor pentru copii ar avea de suferit în urma publicării volumului) ar fi fost şi cea mai completă de fapt. Hyperliteratura
Citeste Anca Fieraru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu