miercuri, 7 martie 2018

Romain Rolland - Inima Vrajita


„Inimă vrăjită” e unul dintre romanele pe care vrei să le reciteşti la infinit. E genul de roman în care te regăseşti, oricât de simplu ai fi ca persoană şi oricât de banală ți-ar fi gândirea. Este exact tipul de lectură în care simţi chintesenţa sufletului uman, energia aceea care nu depinde de locul unde te-ai născut sau de viziunile tale asupra vieţii.

Ca şi cititor, nu mai eşti tu însuţi, moşteneşti sentimentele eroilor şi trăieşti împreună cu ei fiecare emoţie, situaţie, gând. Fiind al doilea roman fluviu al lui Romain Rolland şi, mai ales, scris la fel ca opera Jean-Christophe – vreme de peste un deceniu, povestea vieţii lui Annette şi a lui Marc Rivière denotă mecanismul tainic al funcţionării spiritului uman, schiţând diafan şi totodată ferm tot ceea ce autorul a încercat să redea o viaţă întreagă. Cum spunea însuşi autorul „… o viaţă e Cartea Cărţilor. N-o citeşte oricine. Fiecare o poartă în sine, scrisă de la cea dintâi până la cea din urmă pagină. Dar pentru a o descifra, e nevoie ca un dascăl aspru – Experienţa – să te înveţe limba în care e scrisă.” Probabil datorită experienţei, pe care autorul o acumulase până la vârsta de cincizeci şi şase de ani, când a început să scrie romanul, Romain Rolland i-a conferit operei atât farmec şi o profunzime acută. Nu a ezitat să le croiască eroilor săi un destin dificil, lung şi întrețesut de probleme, pentru
a arăta cât de dificil este să obţii o atare experienţă.
Romanul nu se axează doar pe viaţa protagonistei. Annette este, desigur, prima care “creşte” sub mâna scriitorului, însă Marc nu rămâne în umbră, oferindu-ne ocazia să vedem şi descendenţa masculină a eroinei (tangenţele cu mama sa sunt atât de reale, încât par palpabile).
De ce romanul e genul de carte pe care s-o citeşti şi s-o reciteşti? Pentru că eu, personal, am trecut prin cele 4 volume de 3 ori şi am de gând să o mai fac. Prima oară când mi-a ajuns în mâini eram un copil, practic. M-a inspirat mult prima carte, iar în relaţiile Annettei cu Silvia am văzut relaţia cu sora mea. Problema nu rezida în subiect, ci în dezvoltarea sentimentelor şi în evoluţia atitudinii, aş zice chiar a relaţiei în întregime. Pas cu pas, cele două surori au reuşit să recupereze tot ce au pierdut; fiind despărţite din copilărie, retrăim odată cu ele euforia primului contact, bucuria de a fi alături de cineva drag, conflictul de interese, concurenţa adusă la o intensitate în care iubirea se confundă cu ura, apoi realizarea valorilor care stau la baza familiei, ajungând să atingă o serie de compromisuri.
Annette m-a fascinat cu firea ei inedită, care combină o pasiune arzătoare şi o autostăpânire devastatoare. Modul în care inteligenţa ei luptă pe două fronturi m-a absorbit complet, înţelegeam de ce era rezervată, dar îi captam şi intensitatea, focul lăuntric. Felul în care a cunoscut dragostea, a luptat cu societatea şi a reuşit să îşi stabilească priorităţile, alegând să îşi crească rodul iubirii chiar fiind părăsită de lume şi, mai ales, de bărbatul care i l-a dăruit, m-a lăsat fără cuvinte. „… Când iubeşti, nu te gândeşti să păstrezi nimic pentru tine.” – a fost ceea ce am desprins din roman la o vârstă destul de fragedă, dar am înţeles cu mult mai târziu.
A doua oară când am citit romanul, am reţinut detalii pe care le ignorasem în copilărie, când îmi era mai aproape începutul romanului. M-am îndrăgostit, practic, de Marc. Felul în care era zugrăvit a trezit în mine deopotrivă instincte materne şi atracţie. Crescut în condiţii precare, într-o societate degradată, el a reuşit să ajungă la nivelul mamei sale, meritând un respect sincer şi o simpatie necondiţionată.
Iubirea, care l-a atins, într-un final, m-a făcut să citesc noaptea, la o lumină infimă, aşteptând un final de poveste pentru ceea ce părea, până la un moment, prea real pentru o copilă. Contextul politic m-a lăsat rece, îl asimilam doar la nivel de fundal, zbuciumul societăţii şi spiritul revoluţionar, atât de neobişnuite pentru un pacifist ca Rolland, îmi păreau doar o nuanţă pentru subiect, însă tot mi s-au întipărit fraze precum:  „… Ştii bine că nu poţi schimba oamenii! Orice ai face pentru ei vor rămâne aceiaşi: aceleaşi pasiuni, aceleaşi prejudecăţi, aceeaşi orbire, pe care ei o numesc raţiune sau credinţă şi care nu e niciodată altceva decât un zid – scoica lor de melc. Au nevoie de ea ca să trăiască.” sau „Un popor sănătos are întotdeauna nevoie de un țel. Dacă nu i se va oferi unul nobil, îşi va lua unul mârşav.”
Finalul poveştii de iubire ce mă acaparase m-a derutat, lăsându-mi o urmă adâncă, dar destul de neclară, cât să mă îndemne să lecturez din nou romanul peste câţiva ani. Şi nu am regretat. Dincolo de subiect, fără a fi atât de implicată emoţional în cursul evenimentelor, am reuşit să fac încă un pas în mintea eroilor, în ideile romanului şi să simt puţin mai mult raţiunea autorului. Abia acum pot spune că am deschis cartea. Un lucru nu îl pot nega – o voi închide probabil abia peste mulţi ani, poate niciodată, pentru că „Inima vrăjită” este genul de roman pe care îl reciteşti mereu. bibliocarti.com

Narator: Ana Levarda

Un comentariu: