În romanul său, Huxley surprinde lumea artistică şi pseudoartistică din prima jumătate a secolului XIX. Indiferent de temperamentul pe care-l are individul, există un al doilea nivel al formării umane: cel al perfecţiunii spirituale către care tinde fiecare. Omul e deopotrivă supus pasiunilor, impulsurilor biologice, dar, totodată, şi raţionalului.
Drama personajelor lui Huxley se declanşează atunci când încep să trăiască experienţa rupturii echilibrului, când toate tipurile de laşităţi, minciuni, amabilităţi şi sincerităţi inutile încep să le copleşească.
Puţine dintre personajele sale se pot sustrage existenţei fără scop, găsindu-şi echilibrul şi liniştea pentru refacerea ordinii iniţiale. Din punctul de vedere al autorului, nivelul de realizare a Omului este condiţionat de şapte elemente care ar da unitatea acestuia cu Universul: Dumnezeu, Frumuseţea, Dragostea, Pacea, Sănătatea, Graţia, Bucuria. Absenţa unuia sau a mai multor elemente explică ruperea echilibrului.
Particularitatea prozei lui Huxley e dată de ironia generată de dubla funcţionare a ideilor prin oameni: una sunt şi alta şi-ar dori să fie: dihotomia dintre etre si paraitre. Deşi există o compatibilitate între fiinţă şi ideea atribuită ei, distanţa dintre ceea ce sunt şi ceea ce-şi doresc să fie e, uneori, imensă. Unde mai pui că şi ideile mari pot fi puse în legătură cu situaţii derizorii, cu un comportament nesincer, aşa cum şi sinceritatea neadecvată poate trece drept prostie, afectare, cochetărie.
Alienarea personajelor transpare şi în relaţiile interpersonale: oamenii lui Huxley nu sunt singuri, dar trăiesc într-un fel de infern comun prin necomunicare. Fiecare îşi doreşte o poziţie cât mai privilegiată în societate, din egoism şi din comoditate. Aproape toate personajele sale suferă de bovarism: sunt ceva, dar vor să pară altceva - de aici şi rolul decisiv al disimulării, al conduitei duale.
Citeste Sofica Zdrinca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu