In cartea lui Durrell personajele care apar în scenă vin cu tot cu istoria lor şi se intersectează pe parcurs. In timpul celui de-al doilea război mondial nişte englezi formează un punct de rezistenţă contra nemţilor în insula Creta. Este luat prizonier un ofiţer neamţ, tănăr şi cultivat, cu care englezii poartă discuţii pe teme culturale şi politice. La un moment dat intervine o situaţie încordată pentru englezi care sunt nevoiţi să fugă din peşterile insulei. Nu ştiu însă cum să scape de prizonierul neamţ şi Baird, unul dintre englezi îl împuşcă creând o scenă ca-n filme, lovitura de glonţ ridicându-l puţin în aer pe neamţ şi apoi prăbuşindu-l spectaculos peste stânci.
Războiul se termină şi după vreo trei ani Baird îşi dă seama că nu poate să scape de coşmarul scenei pe care o crease. Il visa în fiecare noapte pe tânărul neamţ căruia îi ciuruise corpul şi avea tulburări psihice. Un psihiatru îl sfătuieşte cum să scape de problemă: să se ducă în Creta (se aflau în Anglia) şi să-i caute nemţului rămăşiţele pământeşti pe care să le îngroape creştineşte. Psihiatrul şi Baird se-mbarcă pe un vapor care pleacă din Anglia cu destinaţia Egipt, cu escale pe parcurs, inclusiv în Creta. Pe vapor apar alte personaje, oameni care se cunoscuseră în timpul războiului sau alţii care se amestecă în intrigă.
Stilul cărţii este captivant şi încărcat de reflecţii despre viaţă şi moarte, dragoste şi onoare, etc. Este scrisul unui scriitor clasic, de mare forţă. Viaţa lui Durrell este ea însăşi un roman. Născut în India din părinţi englezi se întoarce împreună cu familia în Anglia care nu-i place. Tânărul scriitor se stabileşte la Paris şi devine scriitor celebru. Lucrează în diplomaţie şi începe să-şi schimbe domiciliul în funcţie de diferitele însărcinări diplomatice, ajungând prin Egipt, prin Grecia (în insula Rhodos), Belgrad şi Cipru. Şi un fapt ciudat cred eu - îşi cumpără o casă în Cipru şi rămâne acolo până aproape de sfârşitul vieţii.
Când am fost în Cipru, de la hotel până la plajă se făcea o stradă scurtă de vreo sută de metri, complet pustie, cu case scunde ca nişte pătrate albe ascunse în grădini de palmieri şi cactuşi uriaşi. Erau două vile pe la mijlocul acestei străduţe, cu acoperiş în formă de V întors, din ţiglă roşiatică, fără etaj, aşezate pe un fel de podium care se prelungea spre trotuar cu o terasă. Erau nişte uşi cu geamuri care coborau până-n podea şi se vedea totul în interior, dormitorul cu paturi joase şi multe perne şi bucătăria cu ustensile de inox strălucind de curăţenie. Pe terasa uneia din vile stătea mereu la o masă un bărbat cu o cămaşă în culori vii şi purtând pantaloni scurţi, scriind ceva la un laptop. Omul aducea cu Omar Sharif, având mustăcioară şi ten măsliniu. O singură dată a ridicat spre noi privirea albastră a ochilor săi. Acum când citesc cartea Labirintul întunecat m-am găndit că putea fi chiar Lawrence Durrell – dacă n-ar fi murit de mult, în 1990.
Vaporul îi aduce pe călători în insula Creta. Personajele, foarte bine conturate, au fiecare drama lor. In general, fiind după război, oamenii călătoresc pentru a-şi vindeca traumele.Agenţia de turism le oferă prilejul să viziteze labirintul minotaurului situat lângă localitatea Cefalu. Cred că este cunoscută legenda mitologică conform căreia monstrul jumătate om jumătate taur, devora feciori si fecioare în labirintul său din insulă.
Grupul format din Campion – un pictor foarte talentat dar cu un caracter mizerabil, o domnişoară nevrotică pe nume Virginia Dale, soţii Truman şi alţii, intră în peştera – labirint conduşi de ghizi experimentaţi. Braid o ia pe alt drum, cautând să-şi adune informaţii despre mormântul nemţului ucis de el în timpul războiului. Este interesant ceea ce se-ntâmplă în peşteră : la o surpare a unei galerii ghidul moare strivit sub moloz şi ei rămân fără orientare. Pornesc la întâmplare căutând ieşirea dar trec prin momente de groază, coridoarele întortocheate prinzându-i ca într-un mormânt. Nu mai au baterii în lanterne, nu mai au chibrite. Nu mai au lumină, nu mai au aer, moloz şi bolovani le cad în cap şi în plus se aude din când în când mugetul minotaurului.
Dintr-o dată Campion şi Virginia se trezesc afară, pe un tăpşan înverzit.Chiotul lor de bucurie se stinge repede, constatând că toate malurile spre mare sunt foarte înalte, ei aflandu-se de fapt pe o vârful unei stânci.Nu au decât o singură soluţie : să sară în mare de la acea înălţime, cu orice risc. Nu vă spun ce se-ntâmplă cu ei. Şi mai interesantă este odiseea familiei Truman. Inaintând printr-o galerie îngustă a peşterii, printr-un spaţiu cât să încapă un om, nemai având puterea nici să plângă simţind că sunt la capătul vieţii lor, soţii Truman văd la un moment dat o vacă. Locul se lărgeşte, se luminează şi mergând pe urmele animalului ies afară din labirint.
Ajung pe un plai plin cu verdeaţă, pomi fructiferi şi izvoare de apă. Un loc asemanator Edenului. Bucuria lor se stinge constatând că nu au pe unde coborî spre mare, fiindca toate laturile insulei sunt doare pereti verticali de rocă dură. Singura soluţie era să se întorcă din nou în labirint. Şi atunci zăresc o femeie stând liniştită pe iarbă. Capitolul „ Cupola lumii” este magnific. Poate fi asemănat cu povestea lui Robinson Crusoe. Acţiunea se petrece în 1947 şi femeia pe care o găsesc soţii Truman în acel loc se află acolo din 1926.
Venise prin labirint împreună cu soţul ei – geolog , cu fratele ei şi cu încă un bărbat. Soţul a vrut să ajungă la mare încercând să coboare pe stănci şi a murit. Ceilalţi doi bărbaţi s-au întors în labirint şi nu au mai apărut de atunci.Femeia rămasă singură a încercat să supravieţuiască.Bărbaţii apucaseră să ridice o casă înainte de a o părăsi. Intâlnirea dintre soţii Truman şi acea femeie este un prilej pentru a pune în comparaţie felul modern de trai şi cel de sihastru.Cei doi Truman sunt îngroziţi la început că nu au cum să scape din acel loc de unde cu un elicopter ar ajunge într-o oră în lumea civilizată.
Apoi încep – pe măsură ce zilele trec - să o ajute pe femeie la gospodărie, la preparatul alimentelor, la tăierea lemnelor pentru foc şi trec vrând nevrând la o nouă viziune despre viaţă şi anume la adoptarea ideii comuniunii cu natura.
Deşi Durrell are la sfârşit o notă în care spune că toate personajele şi acţiunea sunt fictive, este greu de crezut acest lucru. Scenele sunt atât de vii încât nimeni nu se distanţează de ele pentru a face loc gândului că sunt nişte inveţii.Dar aceasta este valenţa artei autentice, de a crea şi recrea viaţă. Ioan Suciu
Citeste Elena Petrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu