Apărut în 1926, romanul Ducesa slută relevă vastele cunoştinţe istorice ale autorului, acţiunea derulându-se în secolul al XIV-lea, când Tirolul îşi trăieşte ultimele clipe de independenţă înainte de a intra sub stăpânire austriacă. Personajul cental, Margareta de Tirol, din familia Meinhard, a fost ultima suverană a Tirolului şi a fost poreclită Maultasch adică Botoasa. A avut nenumărate defecte însă şi o calitate care a făcut ca supuşii ei să-i rostească supranumele cu duioşie, cu dragoste chiar: şi-a iubit ţara şi a luptat pentru ea prin toate mijloacele de care a dispus.
Ca personaj istoric, s-a născut în 1318 şi a murit în 1369, între timp fiind căsătorită de două ori: prima dată cu Ioan de Luxemburg în 1330, pe care l-a izgonit în 1341, a doua oară cu Ludovic de Brandemburg, în 1342.
Alte personaje istorice întâlnite în carte, care dau farmec şi consistenţă naraţiunii, sunt: Visconti din Milano, aristocrat italian, Papa Ioan al XXII-lea, Papa Nicolae al V-lea, Marsilius de Padova şi Wilhelm de Okkam, vestiţi teologi ai vremii, care s-au remarcat prin tratate care argumentau scăderea influenţelor papale în treburile statelor feudale, Albrecht al II-lea de Hasburg, supranumit Ologul şi Înţeleptul, cronicarul florentuin Villani, etc.
Cartea readuce printre noi artmosfera cavalerească a timpurilor medievale, cu bune şi rele, personaje intrate în legendă sau doar în istorie, atitudini curajoase, sfidătoare uneori la adresa unor puteri ce păreau de neatins şi mai ales sentimentele patriotice ce au făcut posibile făurirea unor state şi progresul unor naţii. Este o lecţie de istorie romanţată, un îndemn de reflecţie pentru cei care condusc şi sunt conduşi, dar rămâne în esenţă o ficţiune la care putem să ne raportăm şi să-i raportăm pe cei care, în numele nostru, săvârşesc acte şi fapte ce vor avea efect şi peste ani, peste veacuri poate.
O scurtă descriere a modului în care Margareta se comporta în clipe de cumpănă pentru ea şi ţara pe care o cârmuia:
„Margareta ştia că totul e să poată rezista primele zile. Nu avea trupe numeroase, însă erau de încredere. Organiză ea însăşi apărarea. Nu era laşă, nu se gîndi o clipă că se expune- şi toţi văzură asta. Voinţa, energia ei pilduitoare şi plină de prevedere se transmiseră asupra garnizoanei. Cele dintîi asalturi fură respinse promt şi fără mari pierderi; printre trupele castelului domnea o anumită voioşie înverşunată; ostaşii o priveau pe Margareta cu încredere şi admiraţie. „Botoasa noastră!” spuneau ei.”
Un fragment din roman, care evidenţiază unele dintre prejudecăţile care guvernau Europa veacului al XIV-lea :
„Ducesa nu văzuse niciodată de aproape un evreu în carne şi oase. Îl cerceta deci cu atenţie şi cam cu silă pe bărbatul gras, care, îmbrăcat în caftan cafeniu şi cu pălărie ascuţită, se zbuciuma în faţa ei, tremurând repede, hîrîind din gît, ţopăind caraghios. Aşa arată deci naţia asta blestemată de Dumnezeu, care-l ucisese pe Fiul Domnului, batjocorea sfînta împărtăşanie, chinuia îngrozitor copii nevinovaţi. A auzit adesea despre oamenii ăştia străini, dezgustători, şi nu de mult, cu prilejul ultimelor măcelăriri ale evreilor, a stat de vorbă amănunţit despre toate astea cu abatele Ioan de Viktring. Stareţul nici nu aprobase, nici nu condamnase prigoanele.”
superb
RăspundețiȘtergere