Desi a fost în general bine primit imediat dupa aparitie de critica de întâmpinare în exercitiu (au scris favorabil Perpessicius, N. Davidescu, M. Ralea), romanul Ciuleandra (1927) nu a fost creditat ca o naratiune de performanta, la nivelul capodoperelor unui scriitor consacrat prin Ion (1920) si Padurea spânzuratilor (1922). Criticii (în mod special Pompiliu Constantinescu) i-au reprosat fie superficialitatea analizei psihologice, fie intriga senzationala, fie artificiozitatea conflictului melodramatic.
Autorul însusi a marturisit în jurnal usurinta cu care a scris micul roman într-o perioada de tatonare si mobilizare a eforturilor de constructie pentru Rascoala. Transcrierea finala a romanului, în august 1927, a avut totusi dificultatile ei, datorita îndoielilor autorului, suspiciunii ca naratiunea sufera de artificialitate: „Parca e ceva livresc în viata pe care o traiesc figurile“ – noteaza scriitorul în jurnal la data de 8 august 1927 (v. Opere 17, p. 6). Printr-o exceptie de la credinta rebreniana statornica în arta majora serioasa, animata de o semnificatie morala clara, Ciuleandra „ar fi o demonstratie a artei privita ca simplu joc: nu vrea sa propovaduiasca si nici sa-ti lase vreun învatamânt. Nu vrea decât sa amuze în sensul larg al cuvântului“ (ibidem, p. 6). Autorul nu-si abandoneaza însa romanul sub umbrela nesatisfacatoare a ideii de joc, adica de „opera de arta prea pura sau prea sintetica“, pentru ca l-ar destina astfel categoriei minore de simple „experiente de laborator“. Liviu Rebreanu îsi expliciteaza în jurnal adevarata investitie de semnificatie: „Ciuleandra asta, pentru mine e o opera în care se exprima si se clarifica o taina sufleteasca mare, e cazul, des repetat, al iubirii pâna la crima...“ (Opere 17, p. 7). Orgolios, dupa aparitia cartii nu agrea opiniile critice care nu o tratau cu încredere si cu suficienta seriozitate.
In postumitatea prozatorului, aprecieri aproape unanime situeaza aparitia romanului Ciuleandra din 1927 într-un moment de depresiune valorica a creatiei rebreniene. între Padurea spânzuratilor, roman aparut în 1922, si Rascoala din 1932, deci de-a lungul unui întreg deceniu, apar trei romane ale lui Rebreanu, considerate de mai mica importanta: Adam si Eva, în 1925, Ciuleandra, în 1927, si Craisorul Horia, în 1929. Nu intru în detaliile extrem de interesante ale acestor evaluari. Amintesc numai ca diagrama postuma a reconsiderarilor a pus într-o alta lumina, mai favorabila, cel putin romanele Adam si Eva si Ciuleandra. în ceea ce ma priveste, am estimat ca micul roman Ciuleandra a urcat spectaculos în aprecieri: eu îl vad foarte aproape, daca nu chiar egalul, capodoperelor indubitabile Ion si Padurea spânzuratilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu