Acum citiva ani Editura Nemira a publicat Dictionarul khazar – cu subtitlul Roman-lexic in 100 000 de cuvinte, exemplar feminin – de Milorad Pavic. Cartea nu a fost primita ca un eveniment editorial, nu a fost promovata, nu s-a facut vilva in jurul ei. Autorul sirb, neajungind de fapt la cititori, se afla la noi, in mod paradoxal, intr-o bizara situatie de semi-anonimat. Nu este citat de vocile critice autorizate, nu a patruns in background-ul nostru general-cultural. Mai mult, volumul cu pricina inca mai poate fi cumparat din librarii. Ceea ce arata, inca o data, ca pentru succesul imediat de piata nu ajunge doar calitatea.
De vina sa fie oare prejucatile cititorului mediu, care se simte mult mai confortabil in anglofilia sau francofilia sa? Sau e vorba si de lipsa de interes a editorilor in ceea ce priveste nu numai difuzarea adecvata, cit mai ales informarea publicului potential? Pentru ca, in clipa de fata, Milorad Pavi´c este unul dintre cei mai – daca nu cel mai! – notorii scriitori ai Estului european.
Autor a peste treizeci de carti (de poezie, proza, dar si de istorie literara), Milorad Pavi´c a fost tradus cu titluri diferite de nu mai putin de saptezeci de ori in numeroase limbi, cu precadere in cele de larga circulatie. Beneficiind de o receptare ultra-entuziasta in tarile europene si mai ales in Statele Unite, scriitorul sirb a ajuns curind pe lista nominalizatilor pentru premiul Nobel. De altfel, el insusi afirma ca nu are biografie, ci „doar bibliografie“. Si, mai mult, sustinea ca a fost cel mai putin citit scriitor din propria sa tara pina in 1984, dupa care a devenit brusc cel mai citit. In anul cu pricina aparea Dictionarul khazar.
Carte borgesiana prin eruditie si prin aglomerarea de structuri parabolice, Dictionarul khazar este insa, in ciuda aparentei, un proiect romanesc unitar, numeroasele biografii bricolate dovedindu-se fragmentele unui intreg ce se reveleaza deplin abia la finele ultimei pagini. Fictionar postmodern, autorul brodeaza fantasmatic plecind de la citeva date istorice obiective – existenta unei populatii khazare intre veacurile al VII-lea si al X-lea, inghitita ulterior de neamurile invecinate – o scriere mistica in care timpul se dizolva, iar realitatea e un colaj de intimplari fantastice in magma carora nu sint prinsi decit initiatii, cei oarecum predestinati. Textul infatisat este prezentat ca o „reconstituire“ a primei editii – fictive – a dictionarului, infaptuita de un anume Daubmannus in 1691 si distrusa un an mai tirziu din cauza „ereziilor“ pe care le continea.
Mobilul in jurul caruia se incheaga fiecare dintre cele trei parti care compun volumul – Cartea Rosie, care contine surse crestine, Cartea Verde, cu surse islamice si Cartea Galbena, cu surse ebraice – este o anume „gilceava“ al carei rezultat a fost trecerea populatiei khazare la una sau alta dintre cele trei mari religii amintite. Khaganul (imparatul) are, precum faraonul in cartile lui Moise, un vis pe care-l crede de sorginte divina si-l vrea talmacit. Pentru asta cheama trei invatati apartinind fiecare altei religii, promitind ca se va converti, atit el cit si supusii, la credinta aceluia care se va dovedi mai elocvent. Putinele marturii ramase din confruntarea celor trei, aleatorii si partinice, constituie pretextul alcatuirii unui asa-zis dictionar in care biografiile celor implicati in vreun fel sau altul in „chestiunea khazara“ se dovedesc a fi cioburile unei fascinante constructii, „caramizile“ care, desi suficiente in sine, sint indispensabile intelegerii intregului. Aranjarea aparent stiintifica a materialului textual nu este, ca in cazul lui Mircea Horia Simionescu, un pariu cu ludicul si gratuitatea, fiecare asa-zis articol de dictionar prelungindu-se de fapt in celelalte, consolidindu-le si, in acelasi timp, completindu-se pe sine intr-un uluitor joc de perspective. Cartea lui Pavi´c este una dintre naratiunile postmodernitatii care mizeaza pe mistic si ezoteric, pe fragmentarism si-n acelasi timp pe ample si complexe constructii, pe fictiune fara oprelisti, dar si pe revalorificarea miturilor si legendelor din imaginarul balcanic.
Personajele mari ale cartii, cele care constituie de fapt pilonii constructiei, sint in grupuri de cite trei, fiecare avind roluri asemanatoare sau intrupind aceeasi idee in partea de dictionar – araba, crestina sau ebraica – care le dezvolta. De pilda, lui Avram Brankovic, cel care stringe marturii despre „gilceva khazara“ citeva sute de ani mai tirziu, ii corespund evreul Samuel Cohen si musulmanul Masudi Yusuf, toti fiind macinati de aceeasi obsesie inexplicabila, de aceeasi nevoie de a se gasi unii pe altii. „Documentatia“ obtinuta de ei va furniza materia pentru prima varianta a dictionarului, savirsita in mod miraculos cu ajutorul unui calugar a carui uluitoare capacitate de memorare il ajuta sa pastreze in minte textele de neinteles strinse pe hirtiile protagonistilor si distruse intr-un moment sau altul al povestii.
In aceeasi serie de trei se inscriu si caligrafii „gilcevei khazare“, si intruparile malefice ale adincurilor, si cercetatorii care la finele secolului XX vor retrai fantasma disparutului dictionar, dar si ipostazele nemuritoarei printese Ateh, cea care a fost pedepsita sa uite orice limba, pentru a se afunda in visele fapturilor vii si a gasi in ele intelesurile. Fiindca, de fapt, coloana vertebrala a lumii ar fi unul dintre ingeri, primul Adam, Adam Ruhani sau Adam Kadmon, ale carui frinturi au ramas in existenta prin visele oamenilor, mereu uitate de la inceputul inceputurilor. Printesa khazara, ale carei poeme fusesera invatate de papagali si duse asa mai departe, infiinteaza o secta noua, cea a vinatorilor de vise, care credeau ca trezia si somnul sint partile aceleiasi monede, ca viata fiecarui om este in acelasi timp visata de un altul, intr-un punct arbitrar al vesniciei timpului. De altfel, atit Brankovic, cit si Cohen se visau neincetat, iar Masudi Yusuf, fiind vinator de vise, ii intilnise in picla nocturna din mintile fapturilor pe care le veghease.
Pe aceasta schema a cartii stau insirate perlele marunte, in fiecare „biografie“ gasindu-se mostre de o extraordinara poezie. Tonul este unul sapiential, de text talmudic grefat peste hagiografiile crestine, de parabola a carei invatatura nu ajunge la oricine. Astfel apar golemi si vampiroaice, morti care-i devoreaza pe cei vii ca intr-un fel de continuare a fragmentului in care Enea coboara in locuinta mortilor, fapturi demonice carora le lipseste umbra, un pictor de icoane – intrupare a Necuratului – care punea doar culorile pe pinza si fiecare privitor vedea ceea ce de fapt voia sa vada, un sol khazar pe pielea caruia erau tatuate topografia si istoria imperiului khazar si multe altele. Lumile – atit cea de sus, cit si cea de jos – sint impartite intre cele trei mari religii si numai acela care poate sa le transceanda pentru a le unifica va avea acces la adevarurile ultime. La fel se intimpla si cu dictionarul, care nu este complet si fara fisura pina nu se imbina cele trei variante ale lui. De altfel, extraordinara reusita a lui Pavi´c consta tocmai in perfectiunea ansamblului pe care-l obtine, solid si gratios in acelasi timp, cu miez vizionar si fantast, cu irizari livresti si acumulari genuine ale hibridului si, prin acesta, deconcertantului imaginar balcanic.
Dictionarul khazar este o carte de citit si recitit, un conglomerat cultural hranit din radacini poetice, un pandant al istoriilor borgesiene in partea noastra de lume, cu iconologia ei naiv bizantina, cu inchipuiri si fantasme desprinse parca din O mie si una de nopti. Iar Milorad Pavi´c face dovada – cel putin in cartea de fata – a unui mare scriitor. Ioana Nicolae
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu