"Romanul de Stelele din adîncul fîntînilor AŞADAR, MÎINE SOSEŞTE TOMAN ; nicidecum să-şi serbeze ziua de naştere, ci ca să-i ceară tatii mina Sylvei ! Zadarnic încearcă Martina să adoarmă. întinsă pe spate, cu capul cufundat în perne, priveşte ţintă înaintea ei. De afară, cupa uriaşă, cu reflexe metalice, a nopţii se înclină uşor, făcînd să picure spre ea întunericul ce umple dormitorul ca vraja unui vin albastru.
Fereastra largă, cu perdeaua netrasă, a balconului stă neclintită şi nălucitoare în faţa ei, de parcă ar pluti în gol. Nu, nu pe ea, ci pe sora ei vine mîine Toman s-o ceară în căsătorie ! Şi curînd după asta va avea loc cununia ! Apoi Toman va pleca (tot cu banii tatii) departe, în ţinuturile locuite doar de fiarele sălbatice ale gheţarilor, de unde s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată. Martina se străduieşte să gîndească limpede şi precis, îşi spune : inima mea e atît de încărcată de dragoste pentru Toman, încît sîngele abia îşi mai găseşte loc în ea. In acelaşi timp însă, simte că destinul ei nu este numai această dragoste ; mai e şi altceva, ceva ce încă nu există, dar va exista, ceva ce se înfiripă poate de pe acum, dincolo de graniţele cunoştinţei sale, undeva în negurile cosmice, în sînul acelor lumi din care iau fiinţă timpul şi însăşi viaţa. Ce să fie ? Şi de unde se naşte acest simţămînt ? Ah, cît de nesuferită e presimţirea ce s-a cuibărit în sufletul ei, încă de la începutul începutului ! De cînd, la sfîrşitul sezonului de iarnă, l-a întîlnit pe Toman pentru prima dată, într-o societate vieneză. Sorbindu-şi liniştită ceaiul, asculta, uşor distrată, expunerea."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu