Bogdan Suceavă, în noua sa carte “Miruna, o poveste“, dă în mintea copiiilor, într-un sens bun al expresiei. Coboară cu lejeritate de povestitor veritabil pe Valea Rea, împreună cu sora sa Miruna, acolo unde bunicul său locuia parcă din alt timp şi alt spaţiu. Încă de la început, percepţia naratorului despre Bunul său îi personalizează trăirea: “pantalonii săi albi şi aspri mi se păreau curaţi ca prin minune, pentru că eu, când mă jucam, mă murdăream întotdeauna”.
Copiii descoperă în Niculae Berca un povestaş veritabil. Sunt fermecaţi de Andreiaş Gozman, un vârcolac, de fapt un cioban care se transformă în lup, apoi “puşcat” de vânători, de fântânarul care însoţeşte visele de coborâre în adâncuri, de prinderea bandei lui Oarţă, de baciul care ucide ursul cu mâinile goale. De unde plecarea la casa bunicului nu era pe placul celor mici, pentru că “mama îi spunea Mirunei că e un uriaş, iar uriaşii sunt în poveşti”, nu se mai dădeau duşi.
Autorul, în stilul fantasy, încearcă să intersecteze două lumi. Acea liturgică şi patriarhală din istorisirile bunicului, cu cea a tinerilor care descoperă chipurile personajelor de basm.
“Miruna, o poveste” este comparabilă cu “La ţigănci”, a lui Mircea Eliade. Cazul povestaşului din Valea Rea poate fi echivalat cu cel al lui Iancu Gore din “Douăsprezece mii de capete de vite” un negustor care, după bombardament, iese din adăpost într-un alt timp, prin altă măsură a vremii.
În “Miruna, o poveste“, personajele care au spaţiul de trăire în prezent se amestecă cu eroii din trecut, cu baba Fira, Constantin Fântânarul sau Oarţă Aman, cele două planuri fuzionează, iar finalul e unul deschis, postmodern. Moartea bunicului o rememorează în plan simbolic pe cea a lui Ilie Moromete. Copiii regretă că Marele Povestitor va lua toate poveştile cu el, dar asta se întîmplă practic la moartea oricărui povestitor de marcă.
Deşi scriitor autohton, Suceavă duce în universalitate simplitatea ţăranului autohton. A copilărit în lumea profundă a Nuşcoarei Elisabetei Rizea, monument de înţelepciune, simţindu-se dator să împacheteze în formule magice trăirile unei lumi uitate. Cartea nu este un roman, doar o ţesătură fină de povestiri, ceva ce te duce cu gândul la “Povestaşul” lui Vargas Llosa, la “Un veac de singurătate” al lui Gabriel Garcia Márquez, dar cu tentă românească. Despre Bogdan Suceavă timpul va vorbi.
Citeste Delia Nartea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu